Morrison’ s poetry

 

     Queen of swords

 

She is edgy, a cruel blade

she laughs with fierce eyes

I have  seen her smoke and enjoy

while she shouted and cried.

 

Female of pain

your deadly wounds

a trap for my child heart

broken down.

 

Asps entangled in the hair

nipples of barbed wire

teeth of rusted  metal

the lips of  a snare.

 

Voice of  a deaf  wheeze

mask of  sweetness and poison

horsewoman of betrayals

lady of  lie .

 

You have bagged and devoured me

tearing to pieces my rebellious spirit

an empty and  tired body remains

incapable of  feeling again.

 

 

 

Vivendo la mia vita

 

Il mio tempo e un ascensore di nebbia

che sale verso un tetto estremo

verso un domani

che mi aspetta indifferente.

 

Il panorama delle mie nostalgie

lo specttacolo del mio stato di grazia

visioni senza vertigini

negli occhi della memoria.

 

Asaaaa.Ambele poezii de mai sus au fost compuse de Jim Morrison.Pentru astia care nu stiti cine fu dumnealui, aflati ca a fost solistul trupei The Doors.Si a scris si poezii, niste poezii care  pe mine m-au cam impresionat.Surpriza a fost imensa cand am dat peste carticica asta in editie bilingva,  engleza si italiana.Mi  se pare ca in italiana suna mult mai profund,  asa-i ?

 

 

Pasare de noapte

2.15 a.m .Acu ‘ am inceput postul, sa vedem cat timp imi ia pana il si termin.Parol, ca nu trisez ! Pe masura ce imbatranesc , cu atat insomniile pun stapanire pe firavul meu trup de ghiocel obosit.” No, e de la psihic ” , mi se zice.De la psihic ? Da’ ce, curge insomnia pe vreo tzava asa din creier ? Am nevoie de vreo doua – trei galeti de somn.Nu de peshte, desi peshtele e foarte bun.Io vreau somn.M-am saturat de starea asta de deplorabila de veghe,  sa ma tot foiesc in pat de pe-o parte pe alta ( noroc ca dorm pe o canapea inghesuita,  eu inghesuita.Nu canapeaua  ).Dom’ne, ceva se petrece cu noiembrie asta, ca zau daca mai poti dormi linistit la tine-n barlog.Adica nu poti sa stai si tu tolanit ca omu’, cu o muzica in surdina, mai deschizi o carte, mai te freci la oul stang, te mai uiti in oglinda si observi ca tre ‘ sa te mai tunzi …Chestii de-astea.Ei bine, nu.Noiembrie e la geam.Incep sa cred ca are ceva cu mine personal, scepticii ar spune ca mi-am uitat pastilele.Ete io zic ca mi-am pierdut linistea.Bun asa ?Bun, bun.Nimic de ingrijorat, mi-o recapat eu inapoi

Mi-au venit tot felul de idei in legatura cu amaratu’  asta de blog.Si nu, nu mor daca nu ma citeste nimeni, asa cum o sa imi lansez excrementele linistita in wc in continuare, ca nu-mi pasa cine intra aici si cine nu !Aaa.Iar daca nu-ti place pentru ca nu e blog porno sau mai stiu eu ce, nu mai intra tati.Nu te obliga nimeni sa intri aici.Nu merg pe sistemul “Pick me, pick me ! ” gen cat mai multe commenturi, cat mai mare “audienta” , sa zic,  sau ce dracu’  se foloseste in domeniul asta de blog.Ce fac io aici ?Iaca ma joc.Ma joc cum vreau si cum ma pricep.Scriu.Mie mi-e sila de astia care strambati din nas si spuneti  ” Ce ba, ai si tu blog ? Pai io aveam blog printre primii acu’  hat – hat ! ” Da.Asa, si  ?  Aveai blog, da’ macar stiai ce gura ma-tii scrii ?! Blog are oricine, intr-adevar.Dar nu oricine scrie pe blog.Nu oricine pastreaza un blog.Nu conteaza daca ai vizitatori sau nu.Conteaza ca tu scrii , mintea ta comunica cu tine constant.Si nu, nu poti refuza oferta

P.S : Simt miros de sesiune.

P.S 2 : Inchei postul la 2.43 a.m.Prea putin timp.Hai guttenacht !

 

Balada de noiembrie

 

“ Se-ntampla adeseori sa simti in viata

Ca esti al nimanui.

Ai vrea sa ceri un sfat sau o povata,

Ai vrea, dar nu stii cui.

E greu s-adormi cand nimeni nu-i cu tine,

Greu e sa te si trezesti….. “

 

Astfel se auzea intr-una din mahalalele Bucurestiului ,   intr-o ploioasa si  otravitoare zi de noiembrie.Glasul era usurel soptit, bland, versurile pareau spuse mai degraba in joaca,  precum o ghicitoare.Se auzira niste pasi grabiti, apoi un tanar cu plete lungi si blonde  se  ivi din umbra unui camion cu mancare pentru pisici parcat aiurea.La lumina felinarului, tanarul era palid.Tenul sau, cu cearcane si cu o barba crescuta naprasnic, era de ceara.Ochii lui, spasmatici, iesiti din orbite,  ochi albastri si blanzi, iubeau intunericul.Incepuse sa urasca lumina.Mainile lui erau inghetate, murdare, cu unghii rotunde si negre, in picioare nu purta decat o pereche de bocanci.Vesmintele lui erau o camasa albastra, in patratele, murdara si rupta pe alocuri, iar pantalonii erau de general, cu dunga in lateral, spre exterior.Nu avea nume.Avea doar glas pe acel frig menit sa soarba suflarea din fiecare fiinta.Straduta mica si inghesuita era pustie,  ploaia isi scursese durerile in burlanul ce sapase o mica rigola.Tanarul se sprijini de peretele umed si mort, si se opri din cantat.

-  Iata, s-aude sonata lunii, a lui Beethoven ! si isi roti privirea asupra caselor ce se inaltau in umbra felinarului.Mi-am dorit sa cant la pian, dar au zis ca am degete scurte si mici…  oare cine canta la ora asta Sonata Lunii ? Ah, sarmane suflete al meu – zicand aceastea isi arunca privirile in interiorul camasii -  cum te chinui tu acolo, singurel ! Si apuca camasa cu ambele maini si astepta pana tesatura pocni la prima smucitura.Apoi isi baga mainile in buzunar, si se plimba de-a lungul zidului, cu un umar lipit de caramida.Vezi tu,  domnule Noiembrie,  mi-ai adus numa’ nenorociri !Da…. numa’  nenorociri.Nu-mi mai simt sufletul.Bine, multi spun ca sufletul nu se face simtit decat atunci cand doare, abia cand doare simti ca nu esti gol pe dinauntru .Apoi isi scoase o tigara si cu tigara intre degete arata asa, in gol, catre nicaieri.

-Da, da, tu ! Mi-ai adus crucea si m-ai poftit sa ma sui pe ea..eventual sa-mi bat si cuiele singur.Este o insalatorie, domnule Noiembrie ! Stii tu ce se zbate in pieptul meu trist ? Stii tu care-s durerile vesnicului meu blestem ? Stii tu care -s ranile mele, vesnicele mele rani ?! Nu stii ! Si cum nu stii problema, nu imi poti spune nici solutia.Stiam atat de multe povesti intr-o perioada, incat le-am uitat .Nu-mi mai aduc aminte nimic din zilele mele insorite.. Stii ce facea Ahile cand era trist ? Canta ! Eu scriu, si cant, si imi construiesc caramizi pentru a sustine cumva ruinele cutremurului toamnei tale ! Domnule Noiembrie,  sunt doar un muritor…

Si zicand acestea dupa ce arunca tigara o lua la goana printre ruinele vechii strazi, iar de prin catacombe ecoul murmura :

“ Singur pe drum, singur pe drum,

Caci drumul mi-e prietenul cel mai bun,

Zi de zi, tot pe drum, nopti la rand,

Nici nu stiu pana unde sau cand …. “

 

Legendele toamnei

 

Beau cafeaua si imi fumez tigara, in murmurul toamnei din geam.Totul este mort.In fond, asta e blestemul meu: am iubit prea mult si am trait prea putin.Ah, Noiembrie, cum imi aduci tu aminte ca am fost atat  de singura in toti acesti ani ! Mi s-a intamplat ceva, pe malul unui lac.Pe un debarcader pustiu.E minunata senzatia ridicarii din amorteala.Era un frig de crapau pietrele, insa eu nu l-am simtit.Ceea ce simteam imi punea maduva oaselor in miscare, si dac-ai stii, domnule Noiembrie, cat de  incredibila era senzatia aceea de dezgolire, de dezradacinare a simturilor ! O senzatie inedita, ascunsa in bezna parcului .. .N-as fi vrut sa se temine. Niciodata nu m-am considerat o persoana frumoasa,  lasand la o parte crizele mele copilaresti de narcisism.Te-ai putea indragosti de sufletul meu mai degraba, decat de fizicul meu cadaveric.Unde mai pui ca ai adus si Toamna… Parul blond este in contrast total cu tomnaticele frunze, de aceea am hotarat ca pletele mele sa ramana in continuare parte din mine.Domnule Noiembrie, vedeti dvs. ,  nebunia ne intregeste in asa masura atunci cand suntem incompleti, incat ne indreptam atentia catre cele mai mici si insignifiante detalii.Nebunul se regaseste in orice.Iertati-mi faptul ca ma misc de colo – colo prin camera, de mica  am fost un copil nervos ; am nenumarate ticuri nervoase, nici cand scriu nu ma potolesc, nici in somn caci imi misc mainile si picioarele si ma foiesc pana adorm.De obicei adorm greu.Foarte greu.Mai ales acum, am niste insomnii cancerigene de-a dreptul.Cred ca am inceput sa-l inteleg mai bine pe domnul Beethoven.Incep sa nu mai am timp, domnule Noiembrie.Am prea mult de lucru uneori ca sa ma mai pot gandi la ceva anume.Sufletele condamnate la singuratate isi gasesc refugiul in diverse lucruri si se cred fericite.Cred ca am inceput sa exclam mai des prin casa ” Viata mea !  “, si nu pentru ca n-as fi fost constienta ca nu am avut o viata a mea, ci tocmai, pentru ea exista si a crescut mai ciudat si mai dezorganizat decat alte vieti.Am toate defectele tineretii : cred in romantism, cred in idealuri, cred in simbolistica lucrurilor, si mai presus, in impulsul momentului.Domnule Noiembrie,  de-acum incep legendele toamnei.

7 years in Tibet (zburdand pe munte cu Brazi Pitzi )

O vreme am fost obsedata de filmul asta, e unul de pe lista cu filme pe care le-as vedea de milioane de ori.Si nu,nu datorita lui Brad Pitt – tipul, ci actorului Brad Pitt.Flmul este destul de cunoscut printre cinefili.Povestea stim care e : viata alpinistului austriac Heinrich Harrer, incepand cu anul 1939. Arogant peste masura, Harrer crede in propriile sale idealuri cu egoismul omului incult, dominat de puterea gloriei.In timpul scurtei sale ascensiuni catre Himalaya (pe care nu apuca sa-l mai calareasca ), Germania intra in razboi si Harrer devine prizonier.Dupa evadare, viata sa se schimba complet si apuca drumul Tibetului, spre marginea lumii.Este interesant faptul ca viata lui Harrer, aparent sfarsita, incepe in aceasta margine a lumii (repetitia a fost intentionata tocmai pentru a sublinia ideea pe care o releveaza) cu prilejul aparitiei lui Dalalai Lama si prietenia lui Harrer cu acesta.Desi autoritatile tibetane au interzis desfasurarea filmului in spatiul autohton, regizorul Jean- Jaques Annaud a reusit sa proiecteze 20 de minute de peisaje din Tibet pe pelicula, locatiile pentru filmari fiind destul de variate.Atat Annaud, cat si Pitt au primit interdictie de a vizita vreodata China.

 

Regia : Jean – Jaques Annaud

Distributie : Brad Pitt, Peter Thewlis.

Am dat peste doua afise ale filmului.

 

Si cel de-al doilea poster, care mi se pare foarte egoist :

Angulari

Mi-am aprins o tigara si am iesit in curtea interioara a facultatii.Lumea in care ma aflu acum e plina de tzoape pedante, care, la fiecare curs infaptuiesc o parada de eruditie inutil.Ma cocotz pe o balustrada rece, de piatra.Blugii mei parca se lipesc de betonul inghetat.Pe jos multe mucuri de tigari.Si frunze, la fel de diverse precum brand-urile tigarilor candva fumate.Tzoapele sunt o adunatura de bonjuriste, bonjur incoace, bonjur incolo.Ies si ele la fumat, etalandu-si paiele in mod intelectual, pe mutre li se citeste expresia ” Uita-te la mine, sunt o intelectuala, gesticulez cu tigara pentru ca eu sunt o genie, imi sustin argumentele cu tarie si cand fumez, tre’ sa imi arat inteligentza prin fiecare gest “.Nu.Asa nu.Nu tre’ sa te porti precum o vaca epileptica daca ai paie si ai seminarii si cursuri si muuuult de citit.Una e nervoasa teribil, parca e posedata, mai am un pic si vad diavolii cum ii baga in dos furcile.E nervoasa pentru ca si-a prezentat lucrarea si pentru ca ai ei colegi nu au inteles nimic.Au adormit in timpul eseului.Voiai sofisme ? Du-te, femeie, la Filosofie !

Totul se invarte, se misca, se indoaie, se suprapune, se presupune, se descompune, se amesteca.Iar eu ma integrez si ma dezintegrez.E asa, o miscare in reluare, merg ca o caseta video veche si proasta care nu mai functioneaza decat cu benzi negre pe ecran.Si care nu are ce cauta in mod sigur intr-un dvd player.M-am furisat la un curs la care rula un mini – filmulet despre Herta Muller.Nu stiu cum sa pun umlaut-ul pe “u”.Si ce am vazut m-a convins sa ii cumpar cartile.Ceva din figura ei m-a indemnat s-o asociez cu Marlene Dietrich.As numi-o “Marlene Dietrich ” a scrisului.Nu stiu de ce, nu gasesc argumente.Poate doar pentru ca seamana putin la figura.Poate pentru ca limba germana a “dietrichizat-o” in asemenea hal incat ai impresia ca Marlene e vie, e scriitoare, fumeaza pe strada si e una dintre victimele comunismului din Romania.Ea a scapat de obsesiile si de traumele tineretii ei prin scris.Impropriu spus  ” a scapat “, doar si le-a alungat ca pe niste vanturi rele.Si cand i s-a acordat premiul Nobel, Muller nu si-a gasit cuvintele.A primit premiu pentru ca stilul sau a fost atat de original proiectand comunismul, insa nu si-a aratat cicatricile in public.Le-a lasat acolo, in suflet.Durerile ei nu au capatat forme pana nu au fost puse pe hartie.Si totul , dar absolut totul pentru scris.

Octomber blue – jeans

Sunt clipe in care vreau sa devin un aspirator.Pur si simplu, un aspirator care sa aspire ( ca doar cu asta se ocupa aspiratoarele, nu ? ) frumusetile umane, tot ceea ce poarta pecetea de frumos.Toamna, spre exemplu.Privesc cerul si chipul Toamnei ma intristeaza si imi aduce aminte ca, intr-o zi anume, vor fi trecut douazeci de ani de cand am fost curioasa sa vad ce e lumina, ce e dincolo de interiorul mamei mele.Dar nu e vorba decat de tristetea imbucuratoare specifica Toamnei, tristete care parca ma imblanzeste si imi amorteste instinctul de conservare a ideilor.E octombrie.Iti aduci aminte ?

E liniste in casa ta.Peretii garsonierei tale sunt tacuti si muti la vederea trupurilor goale care  alcatuiesc o alta Capela Sixtina.Ignorand toamna care isi intinde aripile la fereastra noastra, imi spui ” Arati de parca faci reclama la blugi”.Poate blugii mei cad bine pe oasele soldurilor, sau pe posteriorul meu, poate parfumul meu intotdeauna la fel de masculin te indeamna sa spui asta, poate ti s-a urcat Toamna la cap si stii ca a venit timpul sa-mi imbraci trupul gol cu tine, cu toate cuvintele pe care deja le cunosc, cu toate privirile tale reci si fierbinti.Intinsa fiind pe un colt de pat, am doar oceanul ochilor tai drept tinta, doar mainile tale conducand catargul meu.Nu, nu vreau sa iti cunosc tarmul, nu vreau decat sa ma innec in abisul tau si intr-o palma sa cuprind un centimetru din trecerea Toamnei, sa ti-l daruiesc pentru ca toamna e lantul marilor dureri, iubiri si legaminte .Tampla ta adoarme pe abdomenul meu, respiratia ta patrunde in buricul meu “atat de masculin ” asa cum ziceai tu o data,  iar din buric oxigenul tocmai expira ajunge in caile mele interioare, si aluneca direct in inima, in inima mea grabita sa traiasca, in inima mea tomnatica, in inima mea pierduta si vandalizata de tine.Blugii mei zac acum pe un scaun, in dezordinea cuminte a camerei tale,  iar tu imi saruti osul soldului si imi spui “Arati de parca faci reclama la blugi “.Si da, dezastrul tau imi apartine si imi va apartine pentru totdeauna.

Copilul tomnatic

Acum o sa incep in genul filmelor proaste amatoare de ochi goi si plapanzi si de degete inclestate a rugaciune : a venit toamna.Da, a venit toamna.Inceperea scolii confirma asta clar si puternic, reprezentativ pentru astia proaspat iesiti de pe bancile scolii.Facultatile insa se deschid mult mai tarziu, nerabdarea si tensiunea cresc in venele fiecarui student, aerul inchis al amfiteatrelor , salile de curs binecuvantate cu rabdare pentru degete abia dezmortite dupa o vara caniculara , tot, dar absolut tot va reincepe din octombrie.Dar mi-e lene.Mi-e lene sa gandesc macar ce as putea face in urmatoarea secunda.Ma transform intr-o pastaie galbejita, atarnata pe un colt de pat.E o lume de nebuni.Nebuni inteligenti, nebuni frumosi, nebuni nefericiti, nebuni indragostiti pana-n puful de pe ceafa.N-am chef sa socializez, n-am chef sa ma entuziasmez, n-am chef nici macar sa ma plang.Astea-s darurile toamnei pentru mine, multe soiuri de impasibilitati care sporesc gandurile mele de odinioara.Nimic dificil, nimic complex pana acum.Nu e depresie, e doar un preludiu al incursiunilor ce vor urma.Prea multa luciditate strica si impute creierul.E toamna, si am hotarat ca nu imi mai tund parul.E ca si cum nu as avea cum , ca si cum as fi in varf de munte, doar eu si muntele.E singuratatea aia placuta, dulce, imbietoare care iti spune ca desi stai singur, nu esti singur.Optimismul e in aer.Un optimism tomnatic, bland, elevator de moraluri doborate si cearcane incununate cu tristeti.Am renuntat demult sa-mi mai pun intrebari la care nu pot gasi raspunsuri, am invatat sa ma hranesc din propriul meu mucegai.Daca te intrebi de ce am pus substantivul “copil” in titlu, afla ca am pus tocmai ca sa omagiez acest sfarsit de adolescentza.Eram candva un copil care isi gasise refugiul in scris.Trebuia sa scriu, indiferent ce mi se intampla.Acum, lucrurile s-au schimbat.Nu scriu pentru ca trebuie, ci pentru ca nu ma mai pot impotrivi. Mananci pentru ca trebuie sau pentru ca ti-e foame ? Scriu cand imi vine, cand simt.Incerc sa ma consider un om frumos, incerc sa-mi pun o relatie pentru mine insami, incerc sa ma bat cu palma pe umar si sa-mi spun “Eu stiu ca poti “. Bineinteles … De parca oamenii sunt variatii straine ale eului meu ! In incheiere, n-am nici o idee.Scuze.

P.S :   Optez pentru posibilitatea inchiderii acestui blog insignifiant care nu produce nici un bine omenirii.Cu sau fara el, oamenii vor deveni bloggeri oricum.Nu m-am decis inca, dar aceasta posibilitate este luata in calcul.

Eu te slavesc… de Charles Baudelaire

Pentru ca a venit toamna, pentru ca acum depresiile isi intra in functiune si neuronii incep sa se sinucida, am ales o poezie de Baudelaire, una foarte sugestiva si inca ramasa in randul celor care stiu sa iubeasca pe  ”rit”  vechi.Asta e replica de bagat intr-o emisiune radio cu si despre nenorocitii sau nenorocitele care iubesc.Mie personal mi-a placut foarte mult, intrucat sentimentul acesta al urii si al dragostei se impletesc armonios in text, ilustrand fericirea rastignita.Poza capodoperei lui Nattier , intitulata Madame Adelaide impletind panglici , se lipeste cu super – glue de randurile maestrului Baudelaire.

 

 Eu te slavesc totuna cu bolta innoptarii,

O, doamna a tacerii, o, vas al intristarii,

Si te iubesc, frumoaso, mai mult cand imi dispari,

Si cand, ca o podoaba a noptilor, imi pari

Ca-ndepartezi ironic adancile zenituri

De bratele-mi intinse spre-albastre nesfarsituri.

 

Vreau sa m-agat de tine, spre cer navala dand,

Cum viermii de-un cadavru se-agata misunand,

Ca-mi esti prea scumpa, cruda jivina nemiloasa,

Chiar si-n raceala-n care imi pari si mai frumoasa !

 

Furia

BÉSTIE s.f. Animal sălbatic, fiară. ♦ (Fig.) Om cu fire de fiară, crud, sălbatic. [< lat. bestia].

Asta e definitia, conform dictionarului de neologisme online.Dar care e definita bestiei din tine ? Ce animal crezi ca te caracterizeaza, sau mai bine zis, in ce te transformi ?

Bestia mea este…urata.Dupa urlete si gafaieli as zice ca e un lup, un lup flamand si de neoprit, un lup care poate fi adormit greu, care vaneaza si haituie mereu aceeasi prada.Azi s-a zbatut in lanturile in care am tinut-o prizoniera, a fost mai vie ca niciodata.Mi-a zis…mi-a zis asa :

“Vreau sa alerg pe un camp pustiu, vreau sa ma dau cu capul de toti copacii pe care ii voi intalni in cale, vreau sa imi izbesc trupul de pamant pana ce organele mele se vor intoarce cum nu trebuie.Sa ploua ! Sa ploua si sa ma ude, sa-mi ude parul, sa ma arunc cu o placere obsesiva in noroi, sa ma ingrop in tarana uda, sa urlu in nestire, sa nu-mi mai pese daca luna va fi pe cer sau nu.Hainele sa mi le smulg, rand pe rand, sa alerg EU,  cu picioarele mele, sa simt ploaia taindu-mi carnea, fara petecele de haine cu care m-ai inlantuit zi de zi.Daca voi obosi, voi musca pamantul, ii voi simti putregaiul in gura, caci pamantul e putred, ca noi toti, ca ei, ca mine, ca noi ! Pamantul e greoi, nu ne mai tine, refuza sa ne simta greutatea, iar tu ma tii aici, in lanturile astea ruginite, tocmai cand ti-ai dat seama ca exist de cand existi si tu, doar ca dormeam, asta pentru ca tu n-ai avut constiinta sau n-ai vrut sa admiti faptul ca NOI EXISTAM ! Mi-e sila, mi-e sila de predicile si teoriile tale pe care ti le repeti in fiecare noapte, despre singuratatile tale absurde si despre toate acele jelanii inchinate nimicurilor tale care iti dau impresia ca tu esti puternica !? Lasa-ma sa urlu daca vreau, lasa-ma sa te scuip intre ochi pentru ceea ce mi-ai facut, pentru chinul la care ma supui.Nimeni, absolut nimeni, nu se poate controla pe sine, cu atat mai putin nu-ti poti modela eul ! Nu sunt eul tau, sunt partea ta intunecata, sunt tenebrele care te-ndeamna sa inchizi lumina si sa iti opresti cuvintele, sunt umbra care stii  ca iti aduce fericirea prin amortire, dar tu refuzi, tu negi, tu respingi ideea ca, intr-o zi, nu vei mai simti nimic, ca nu vei mai gandi nimic ! Vreau sa imi las simturile salbatice sa capteze fiecare miscare, fiecare zgomot, fiecare lovitura asupra prazii doborate la pamant, cu sangele-i cald siroind lent, vreau sa ai curajul si sa ma privesti in ochi si sa ma renegi, sa-mi zici ca nu ma cunosti si ca nu m-ai cunoscut vreodata ! Prima persoana pe care o voi sfasia, dupa ce ma voi elibera, vei fi tu, pentru ca doar tu esti vinovata pentru cele ce mi se intampla acum; te joci de-a experimentele pe seama somnului meu, gandesti ca dorm, gandesti ca nu ma doare, iti spui ca somnul imi va amortiza fiecare rana deschisa pe care tu, cu inconstienta ta ai facut-o ! N-am sa-ti cad niciodata in genunchi, nu ma poti ingenunchea, eu te pot stapani din lanturi inca, de-aia nu le slabesti stransoarea nici un minut, pentru ca te temi, te temi ca raul ce-mi face sangele negru si ochii fumurii in cap sa nu te infesteze, sa nu te pateze ! Cum, cum sa te murdaresti, cand sufletul tau e mai negru decat pamantul de sub unghiile mele ?! O sa fug, o sa ma ascund sub stanci, o sa-mi ling sangele de pe pietrele arse, sangele meu, propriul meu sange care nu m-a tradat niciodata, care a fost singurul meu leac impotriva bolii ce ma apasa ! Tu..nu ma iubesti, nu m-ai iubit niciodata.M-ai tinut in lanturi si mi-ai dat suturi atunci cand te imploram sa ma lasi sa respir, sa slabesti lanturile.Atunci am invatat sa marai si sa imi doresc sa te sfasii din prima mea secunda de libertate.Ti-ai inchipuit vreodata ca si animalele plang ?! “

Ochii animalului erau tristi, o tristete despotica ii stapaneau ochii.Isi acoperi chipul urat cu intreaga podoaba capilara murdara acum, mainile ii erau pline de pamant, unghiile ii erau infundate cu pamant , intreaga fiinta a bestiei inspira teama si mila.Se tranti pe spate, cu fata catre cer, rastignita, cu mainile si picioarele legate, si, in cele din urma, adormi.

Uite o piesa care se potriveste de minune cu cele scrise..Louis Garrel – Les yeux au ciel se numeste..