Am nevoie de lumină. De linişte. De liniştea aia curată, lină, de aerul rarefiat al înălţimilor. M-am suit în avion, aveam mânerul pregătit, trebuia doar să mă arunc în gol şi să am tupeul să deschid paraşuta. M-am trântit în fundul compartimentului şi i-am înjurat pe toţi. La aterizare, toţi m-au privit ciudat, pentru că nu reuşisem să trec peste mine însămi.
Sunt dependentă, şi ştiu că nu există vreo linie la care să sun, nu există niciun specialist care să aibă soluţii. Nu pot să scap de această turbare permanentă a minţii, chiar dacă o amorţesc pentru perioade scurte de timp. Amorţirea nu face decât să redezlănţuie nevoia, dependenţa : un cerc vicios care se strânge. Îmi mişc lanţurile doar ca să le aud zăngănind, să îmi dau seama că nu sunt lliberă, să simt cum furiile şi ura mă zguduie din temelii. Dependenţii nu vor fi niciodată liberi, îşi vor înlocui întotdeauna viciile cu altele, apoi cu mici simboluri care să le arate că e încă ceva acolo, încă au de ce să se agaţe. N-am nevoie de soluţii alternative, vreau doar acea izbândă, acel unic moment care să taie lanţul, să se rupă totul, în întregime. Tinereţea nu-mi spune nimic, îmi pare o cumplită surescitare a simţurilor, o orbecăire în beznă, în căutarea veşnicii lumini. Rândurile îmi par simple, prea simple să fie citite, frazele, mult prea bolnăvicioase să inspire uşurătatea minţii.
