N-am fost cuminte şi nu mă aştept să-mi îndeplineşti dorinţele, pentru că ştiu pe cine “cresc”. N-o să mă schimb niciodată, deci va trebui să te obişnuieşti cu gândul că rămân same old retard.Îţi scriu doar pentru că mă cam plictisesc şi trebuia să mai mâzgălesc şi aici.  Mi-aş dori, totuşi, ca anul ăsta, să nu mai am atât de multe lucruri dintre care să aleg, nu mai vreau atâtea opţiuni şi atâtea îndoieli. Dă-mi un singur lucru, dracului, pe care să-l am, şi atât. Nu mai vreau variante, tipuri de soluţii, întoarceri, etc. Dă-mi  ceva simplu, ca pentru cineva pe care nu-l ajută capul prea mult ; ceva fără prea multă luciditate, ceva obscur, ceva care să mă facă să mă trezesc mai cu drag dimineaţa. Nu mai am nevoie de luciditate. Dă-mi verde, mult verde, anul ăsta o să am nevoie. Şi aprinde luminile farului, am rămas pe întuneric, tot ce aud e doar marea îngheţată cum clocoteşte pe dedesubt.Am orbit. Nu e nevoie să mă întreb unde sunt, ştiu unde am rămas, pentru că nu m-am mişcat deloc. Mă găseşti tot aici, cu aceleaşi dimineţii pustii şi mizerabile, cu aceleaşi nopţi infernale şi pline de gânduri…Mă găseşti cu toate porcăriile mele, tot aici, iar eu am să te aştept cu un joint în colţul gurii.

Happy new fucking year !

Am încetat s-o mai caut. Creierul meu e un labirint palid cu zeci de cămăruţe şi alei pustii, e posibil să se fi ascuns. Mi-a spus că mi-am pierdut sensibilitatea şi eu am dat din umeri, pentru că nu aveamm niciun argument pentru “da” sau “nu”. Urmează staţia Piaţa Victriei, cu peronul pe partea stângă. Urmează altă zi în care îmi voi căuta mintea printre cărţile răsturnate. Îmi examinez palmele reci şi umede, mă simt o umbră pe un scaun, un led aproape stins care luminează existenţele celorlalţi. M-au întrebat dacă n-ar fi mai  bine să merg la un centru de dezintoxicare, poate o să mă simt mai bine, poate oamenii mă vor ajuta. Am dat din umeri, din nou, zicându-le că nu am o problemă, pur şi simplu am obosit să mă analizez, de ce ar fi asta o problemă ? Plus că nu pot lipsi acum, dependenţa mea nu trebuie neglijată şi am multe lucruri de făcut. Priveam zidul arămiu, ruginit, potcovit cu stropi de burniţă, prin fereastra ovală.Aveam manuscrisele în geantă, erau singurele mele arme împotriva ideii lor cum că aş avea într-adevr o problemă. Repetau în mod mecanic “Nu mai are sensibilitate, e 0 la nivel senzitiv”. Le-am spus că îmi place aşa, că nu mă mai agit atât de tare dacă vreo migrenă îmi izbeşte tâmplele, că pot să lucrez cu cea mai mare detaşare şi că, deci, nu-i nevoie să-mi umble din nou în creier. Ca şi cum inima mea, acest centru nervos  al întregului meu drum inspiraţional, ar fi blocată. Poate că şi e, dar de ce să iei unui om   libertatea pe care tocmai i-ai redat-o ? N-am mai avut fericirea asta  surdă încă din pântecul mamei, când habar n-aveam ce e dincolo de deschizătura care se lărgea şi două mâini ca două clopote cu sfori mă trăgeau afară. N-am plâns, eram inertă. N-am vrut să ies de acolo, n-am vrut să văd mutra nimănui. Şi-acum, se îngrijorează pentru dependenţa mea, când de fapt, eu niciodată n-am vrut niciunul din aceste lucruri.

O să am grijă să nu-mi umble nimeni prin creier, oricum mintea mea e ascunsă de soluţiile voastre idioate. Trebuie să rămân rece. Rece. Urmează staţia Piaţa Victoriei, pentru că oamenilor le-a fost ruşine să-şi aminteacă de o piaţă a înfrângerii.

Am ajuns aici, în cea mai întunecat parte a minţii mele ,pentru că nu am ştiut cum să urmez planul lăsat de tine drept “moştenire”. Am avut întotdeauna răspunsurile în mine şi am evitat pe cât posibil să le pun în aplicare. Sunt un ucenic singur, abandonat de maestrul său, ca şi cum cetatea mea are un lider provizoriu, aşteptându-l pe cel adevărat. Cum să le spun lor, celor câteva chipuri din mine, că singurul maestru sunt eu ? Nu m-au crezut niciodată, au aşteptat să    te întorci şi să scrii alte table ale legii. Cumva, te eschivezi, refuzi să intri pe poarta cea mare, refuzi să ajuţi lumea pe care ai creat-o. Sunt un Caligula în devenire cu propriile mele simţiri şi gânduri, sunt un om palid şi temător să ascult vocile lumii din mine, lume care se revoltă şi care acţionează rudimentar, animalic, pentru că alte soluţii nu sunt discutate în această agoră pustie şi murdară.Am vrut să-mi trădez inima şi să tai picăturile cernelii negre, să ard aceste scânduri pe care mă chinui să scriu şi să aleg alte arme. Într-un fel, am şi ales. Şi tu ai ales, însă eu am să-mi duc trena mai departe prin huiduielile mulţimii. Control. Nu poţi controla tot ceea ce ţi se întâmplă, poţi da reject sau accept, însă niciodată nu poţi apăsa ambele. Continuă să bântui aceste pământuri, eu am să păstrez riturile ca şi până acum.

Cumva, am înviat şi m-am îngropat. Etapele vor cădea greoaie precum pietrele de calcar în ţărână. Cu cât mai dificile, cu atât mai ireversibile. Morţii se vor odihni, iar vinul va sta neatins în pahare.

Sunt dependentă, şi ştiu că nu există vreo linie la care să sun, nu există niciun specialist care să aibă soluţii. Nu pot să scap de această turbare permanentă a minţii, chiar dacă o amorţesc pentru perioade scurte de timp. Amorţirea nu face decât să redezlănţuie nevoia, dependenţa : un cerc vicios care se strânge. Îmi mişc lanţurile doar ca să le aud zăngănind, să îmi dau seama că nu sunt lliberă, să simt cum furiile şi ura mă zguduie din temelii. Dependenţii nu vor fi niciodată liberi, îşi vor înlocui întotdeauna viciile cu altele, apoi cu mici simboluri care să le arate că e încă ceva acolo, încă au de ce să se agaţe. N-am nevoie de soluţii alternative, vreau doar acea izbândă, acel unic moment care să taie lanţul, să se rupă totul, în întregime. Tinereţea nu-mi spune nimic, îmi pare o cumplită surescitare a simţurilor, o orbecăire în beznă, în căutarea veşnicii lumini. Rândurile îmi par simple, prea simple să fie citite, frazele, mult prea bolnăvicioase să inspire uşurătatea minţii.

   text written yesterday – a kind of turning – or approach -I don’t know yet – anxiety while writing – new – generally it’s before writing – the anxiety

  break it open – smash – destroy

  difficult -

 just screams -

 the scream stifles itself –  ends up barely – a moan “

Danielle Collobert , Notebooks

Nu ştiu unde am început . Nu ştiu cum să termin . Sunt aici de luni de zile , timp în care doar mi-am imaginat că nu sunt. Acum ştiu că liniştea mea nu există , e ceva atât de palpabil încât îmi vine să vă dărâm. Sunt copilul care tocmai a aflat că nu există Moş Crăciun , dar nu asta mă enervează , ci tocmai faptul că am crezut atâta vreme că mă pot aşeza, că simt pământul înrădăcinat sub tălpile mele. Nu mă pot aşeza , nu pot sta, nu pot aştepta. Drumurile lungi şi pustii mă cheamă , aşa cum lumina zilei se îngroapă în adâncurile nopţii , aşa cum simţirile mele se ascund sub stâncile negre. Am nevoie de lumina ta , luminează-mi pentru că pot vedea de pretutindeni farul.Dă-mi lumină cât încă văd , cât irişii mei verzi pot să-ţi absoarbă din strălucire, dă-mi viaţă cât trupul meu nu se transformă-n cenuşă. Îmblânzeşte-mă pentru că sunt o lighioană turbată cu ochii înstrăinaţi de oameni ,  de lied-uri, de versuri, de  vuietul vieţii.

Nu ştiu unde am început . Nu ştiu cum să termin.

M-am gândit să sărbătoresc ultima zi de august a lui 2011. De ce nu ? Cine ştie ce se poate întâmpla până-n vara următoare ? poate crăp între timp, poate tălpile mele nu vor mai călca glia mioritică, poate, poate…orice. Aşa că am devenit puţin teribilistă pentru ora 4.30 a.m. şi am ieşit în curte , cu laptopul pe genunchi, şi cu un pahar cu whiskey. Nimic interesant, cât de sfâşietor ! Mă contrazic, ai văzut ce de stele-s pe cer ? S-a terminat vara şi aşternutul s-a schimbat şi mă arde gâtul. Îmi întind picioarele în balansoar şi mă legăn în cinstea acestei veri minunate şi odioase, în cinstea tuturor nopţilor pe care nu le-am dormit. Închin aceste cuvinte tuturor ochilor pe care i-am privit, să ştiţi că Eu nu mai locuieşte aici, nu mai are nici acelaşi nr. de telefon , nu mai există nimic din ce ştiaţi voi. Nici măcar n-am ce să vă las amintire , dacă mângâiaţi o motocicletă pe şa o să apreciez enorm. Despre mine ? Sau despre ei ? Eu mă dizolv în mii de particule şi mă doare-n bocanci dacă vreodată mi-ai simţit gândurile sau dacă m-ai înţeles cu adevărat. Eram ispitită să renunţ la fumat, la un moment dat. Nu ispitită, ispitit eşti atunci când tu, subiectul predispus ispitei, eşti gâdilat de o oareşce idee cum că ai vrea, ai putea să…. cedezi ispitei.Adică, ispita, zic io, e atunci când accepţi mai greu şi într-un mod mai coco-channel : “vai de mine, eu nu fac aşa ceva, nici prin cap nu-mi trece ! ” ) + un ton nazal. Oh, ba da, îţi trec, îmi trec prin cap o grămadă de ispite.Dar ziceam de fumat, aia nu e ispită pentru că o demontez io imediat: nu vreau să renunţ. Dar parcă asta făcea parte din programul de recuperare, cum că pot fi un om mai bun..Eh, eşti doar un alt om care nu-şi respectă promisiunile, şi-aşa îţi bagi picioarele-n tot. Răspuns corect , având în vedere că stau aici şi îmi ard gâtlejul cu spirt londonez, în timp ce oraşul s-a stins demult şi n depărtare s-aud curse de sufragerii pe patru roţi. Ai clipe în care fumezi ca un turc , de parcă n-ai avea timp să mai fumezi pe lumea ailaltă ? Dacă da, înseamnă că ştii în ce hal poluez aerul curat de sfârşit de august. Simt că e revelionul, hai, vreau să-mi pun paltonul şi bocancii mai repede ! I know that i was a selfish bitch, şi voi mai fi multă vreme cât voi mai bântui acest cerc trigonometric numit viaţă. Îmi pare rău că am dat-o-n bară şi că am luat-o pe arătură, adevărul e că nu-s omul care să conducă o trăsură pentru că fuge de responsabilităţi . Plus că rătăcirile mele enervează pe toată lumea. Să bântuim aşadar material, spiritual vom hălădui destul pe lumea ailaltă ! Sunt un gândac de bucătărie care a îndrăznit să iasă în curte şi de-acolo, pe stradă (unii or să strâmbe din nas şi or să murmure suav “vai, ce simbol ţi-ai atribuit, gândac de bucătărie ! ” ; ei, lasă, dragă, nu mai fi aşa sensibil/ă, fie că eşti libelulă sau fluture, tot crăpi până la urmă ! ). Poftim, îmi golesc buzunarele, spune-mi tu ce mi-a rămas. Sunt pe scena absurdului şi nu-ndrăznesc să râd, asta mi se pare cel mai teribil lucru din ecuaţia prezentată pe tablă. Cât de puţini sunt oamenii care se întristează când privesc teatrul absurdului ?Foarte puţini. Nu-i dramă, e absurd. Dacă e cu râsete, e comedie, strigă unii. Dar dacă la o comedie intitulată aşa, actorii sunt trişti ? Spectatorii ar fi confuzi, şi-ar da coate ” -Iubiţel, scria comedie pe afiş, ce e cu ăştia ? -Nu ştiu, pisi, o fi vreo comedie de-aia postmoderistă, numa’  ăia se bat şi se pupă, se scuipă şi se sărută!” Poate că da. Dar registrele se schimbă, şi ajungi să te-ntrebi lucruri care n-ar trebui să existe în mintea ta. Nu citiţi ce scriu de multe ori, e un discurs ieftin al unei tipe scelerate. Dar eu oricum am buzunarele goale şi mai am doar un sfârşit de august, aşa că o să  încerc să nu mai dau pe aici o vreme.Poate deloc. Ne vom întâlni în alte vieţi şi o să- mi cer scuze acolo, acum n-am chef şi nici nu mă preocupă vreun gând nobil.

Better times…for all of you.

Ecoul cănii de cafea

Geamătul lemnului de nuc

Parfum şi whisky in aer

Cravata mea e strâmbă

şi nodul prea viguros

Pentru şuviţele de păr

răzleţe şi speriate

de eventuala apropiere a

unui pieptăn.

Îmi plânge parbrizul

ştergătoarele devin batiste mecanice

Picioarele se împart la trei pedale

şi pe drum văd oameni

şi blocuri

şi străzi

ca şi  cum irişii mei verzi

excitaţi vizual

vor să aibă orgasmul ideii

pe retină.

Wait for me…

Wait for me…

Eu sunt călătorul oprit în drum

Vreau să-ţi bat la uşă

să-mi lipesc tâmpla de uşa ta

pentru că doar aşa

pot să extrag din lemn întreaga ta esenţă

şi paşii tăi ce umblă

dincolo de mine

Dincolo de uşă

Liniştea după-amiezii îl surprinsese întins pe parchetul gol. Era dezbrăcat de sine însuşi , privea către candelabrul imens din tavan cu tije metalice prăfuite , ce părea să-şi piardă echilibrul dintr-o clipă-n alta . Mîinile lui , cu unghiile rotunde şi scurte , roase din carne şi pline de praf erau  întinse de-o parte şi de alta a trupului, astfel că M devenise o cruce umană uitată pe un parchet de lemn de cedru. Ochii îi erau goi , fără nicio formă a simţului de sine , lasând hăul să se instaleze în tavan cât mai confortabil , astfel încât să-l poată primi chiar în irişii săi goi , pustii de orice aşezare emoţională şi empatică .Neîngrijit , ca întotdeauna , cu barba crescută sălbatic , M primea cu braţele deschise tot ceea ce avea să-i aducă destinul pe uşa din dos , pentru că nenorocirile vin mereu pe uşa din spate.

Robinetul din baie fusese aproape închis , nişte mâini feminine se spălaseră în grabă , ca apoi să-i lase lui M durerile picăturilor de apă ce se scurgeau agonizante prin orificiul de inox putrezit. Mâinile feminine aruncaseră prosopul mov spre gri pe jos , îşi aranjaseră sutienul şi dantelele-n oglindă , apoi părul , ah , părul ! acest “accesoriu” feminin care instigă la animalic şi la dezlânarea simţurilor … Apoi zgomot furios de tocuri pe acelaşi parchet nenorocit , câteva înjurături  , şi , bineînţeles , uşa trântită. “Eu nu mai am nimic să vă ofer ” , gândi  M , nemişcat , în aceeaşi poziţie crucificatoare.