no title

Neavand somn si facandu-mi de lucru cu doza de bere, m-am gandit sa intru si p-aci, nu ca s-ar uita cineva, ca nu se uita nici dracu, dar anumite momente sensibilizeaza spiritul si-l impinge catre marginea prapastiei. Luna asta se fac 6 ani de cand am blog si imi place sa imi reamintesc asta, e ca si cum as avea o placere maniacala dezgropand in fiecare an pentru a vedea daca a putrezit ceva ce a murit de multa vreme.  Sunt un caine devotat instinctelor mele, chiar daca uneori se aliniaza toate impotriva-mi. N-o sa urez ”happy new year blogging” ca n-am niciun motiv intemeiat, mai ales ca sunt destul de sigura ca anul asta va fi si mai horror decat anul trecut, etc. Am observat ca, odata cu anii, imi mai dispare un gram din rabdare si cate un litru din fantana sperantelor in care mai aruncam cate o moneda, poate da Mnezo si ma cruta.

Blank.

Lucrurile astea scad si se transforma exponential in furtuni de zapada care nu inceteaza sa se mai opreasca. Imi exersez cutele din frunte, ma incrunt o data la 15 minute si ma frec la ochi tot la acelasi interval; noptile au devenit imperii binecunoscute, iar clipele de liniste, niste eclipse de soare extrem de rare, care pot fi vazute doar cu ochelari speciali, ochelari pe care eu nu-i am. Dar am ochelari de vedere, stil psycho-geek, arat ca o fiinta care s-a holbat prea mult la carti, facand cataracta. Glumesc, eu ma uit doar la carti cu poze. S-au pierdut chestii pe drum, s-au risipit oameni, timp, s-a golit intreaga mea zestre emotionala, si tot ceea ce am obtinut in schimb e performanta de a nu mi se mai misca niciun muschi pe mimica feței, astfel ca nimeni nu stie daca vorbesc serios sau glumesc. Dupa ce spun ”glumeam” lucrurile se relaxeaza si toata lumea isi vede de propriul noroi in care eu ma scald cu o rupere grava de maciuca.

Im fine.

Anunțuri

Say whaaat?

Acum doua luni mi-am luat o pereche de pantofi stil Oxford (nu port tocuri „decat” la ocazii, si alea rare, si merg lejer pe tocuri de 10 cm; cei care ma cunosc se inchina si cu mainile si cu picioarele), adica pantofi unisex model englezesc care par sa fie purtati mai mult de corporatisti decat de cei care sunt fanii tinutei casual, cum sunt io, de exemplu. In fine. Ma duc in magazin la Unirii ca o pitzipoanca veritabila, ochesc modelul, scot portofelul si bistarii, cumpar pantofii, plec spre casa gudurand din coada. Trebuie sa spun ca am purtat o singura data pantofii aia, la un eveniment. Atat. Apoi am purtat conversii mei rupti si decolorati pe care ii am de aproape 8-9 ani si o pereche de bascheti. Morala: dupa o anumita varsta, incepi sa capeti apucaturi de femeie cretina care isi cumpara chestii pe care momentan si le doreste, ca apoi sa nu le mai poarte. Da, e inevitabil, toate trecem prin aceasta etapa nefasta a vietii, ceea ce rezulta ca ne intoarcem la chestiile vechi si obosite, care ne trezesc pasiuni demult stinse. Acum inteleg de ce o femeie nu-si va parasi barbatul care-i fute pumni in gura, pt ca i s-ar parea ciudat sa n-o bata nimeni si ar fugi de un tip care ar respecta-o, intorcandu-se intotdeauna la un individ care sa-i rascoleasca mortii si sa-i care palme peste bot. Ceea ce inseamna ca femeia din mine se trezeste la viata, lucru care ma incanta si ma intristeaza deopotriva. Inca nu-i prea tarziu sa resping aceste apucaturi, dar jalea aia mare va veni atunci cand imi voi alina durerile prin shoppping. Abia atunci tavali-ma-voi in chinuri.

Pe langa trenurile fara sot

Mi-am luat injuraturi cum ca nu mai scriu deloc. Am blogul asta de 4 ani si ma tot bate gandul sa-l sterg, asta pt ca a fost creat intr-o perioada crancena a vietii mele si simt ca nu ma mai reprezinta deloc (da, pt mine e important contextul). Pe de alta parte, mi-e cam jena s-o fac, e ca si cand esti cu 4 ani cu cineva si relatia nu te mai ajuta deloc sa nimic, dar nu renunti, pt ca te-ai obisnuit cu omul si iti stie toate cotloanele sufletului; de ce sa o iei de la 0, sa mai bagi niste entuziasm, niste energie, niste sperante care se vor destrama intr-un final, pt ca din ce in ce mai putine casnicii supravietuiesc timpului, ori din cauza divorturilor, ori din cauza faptului ca unul dintre ei crapa in diferite circumstante. Oricum, ideea e ca, intr-o relatie, unul din ei va calca stramb, va insela, va minti, se va purta nasol, va pocni botul cuiva, va face chestii care nu vor conveni celeilalte persoane. O relatie e destinata esecului din momentul in care doi oameni hotarasc sa fie impreuna. In plus, e o maimutareala continua, oameni nu cred in ceea ce isi spun, totul e fals, ei investesc timp intr-un ”sentiment ” care nu aduce absolut nimic! Nu putem noi sa nu fim impreuna, astfel incat nimeni sa nu isi dea pumni in cap? Asa ma gandeam si eu. Lasand la o parte parantezele, nu pot renunta inca la aceasta ”relatie” cu blogul meu, desi as avea toate motivele din lume pentru care sa renunt; am recitit de la inceput toate posturile incepand cu februarie 2009 si da, a fost o pierdere crunta de timp. Woohoo!

Cred ca blogul e singurul lucru constant din viata mea. N-a plecat de aici. L-am regasit ori de cate ori am avut chef sa-l deschid. Si e putin ciudat, stii, cand ai aproape 25 si viata e o continua alergatura dupa fantome care mai de care mai absurde, mai incitante, mai nustiucum. Haos la puterea n. Am schimbat job dupa job, am dat rateuri, am avut cateva victoriii, etc. Pana la urma, cred ca pot functiona doar in ritmul asta nebun, nicidecum altfel. Adica, ok, mai am momente de chill si de baut ceai, de visat pe pereti, de mestecat guma la umbra nucului batran, etc. Altfel, fumez mult prea mult si beau mult prea mult ca sa-mi mai pese de haosul din jur. N-are de ce sa-mi pese, nu vreau sa cunosc oameni noi si nici sa ma straduiesc sa fiu sociabila, desi ma lovesc de asta aproape zilnic.  

Ca tot veni vorba de a fi sociabil….Majoritatea oamenilor pe care ii cunosc au copii sau sunt gravizi, au pe cineva, etc. Cand merg la concerte primesc 2 bilete, cand eu-s singura. (pe celalalt il vand si imi iau bere), la teatru invitatie pentru 2 oameni (frate, ce cacat, vezi ca am vreun fier pe deget?!); chestii duble de obicei pe unde mai umblu eu / lucrez/ whateva. La un moment dat imaginea de lup singuratic incepe sa dauneze publicului de prieteni sau de familie. Ma uit la ei cum isi cara sotul/sotia, prietenul/prietena pe la diverse chestii si mi se pare straniu. Adica nu poti iesi fara el/ ea? E musai sa vina? De ce, n-are treaba acasa? Cum ziceam, e o maimutareala continua. Ce-i drept, nu mi-a placut niciodata sa fac lucruri cu persoana respectiva, oricare ar fi fost ea. Ma refer la relatiile medii spre lungi. Mi se pare stupid sa iti faci programul in functie de cineva, sa astepti 1000 de ani sa vina nu stiu unde. Sa incercati sa faceti chestii ”smart”, sa va cacati pe voi ca ce bine si ce perfect e, dar dupa aia sa ajungi sa-i spui: ”prietena/prietene, cititul pe buda ma face sa ma simt mai bine decat tentativele tale de a parea o geniala/un genial. Las-o-n ma-sa!” Si exact asta vreau sa spun: totul se destrama, fie ca se sparg lucruri prin casa, fie ca il/o sperii (daca e un el, isi va simti masculinitatea amenintata cand vei arunca cu chestii pe unde apuci; iar daca e o ea, va fi incredibil de speriata, ca o virgina in noaptea nuntii, cand vei gauri, probabil, usa de la dormitor, biroul sau peretele cu pumnul doar ca sa nu-i spargi ei mutra). Chit ca nu-i asta neaparat scena finala, cert e ca la un moment dat se va termina si unul dintre ei va pica (de) prost. Asa ca, de ce sa ne complicam existenta aiurea?

sa fumam copaci, zic

Fumez copaci si tot am impresia c-o sa dau lovitura cu mega-hiper-romanul pizdii la care lucrez cu constiinciozitatea unui prizonier in ocna. Nu mai e placere, e o greata care ma impanzeste precum Venom din Spiderman. Intre doua cuie am mai fost pe la vreo conferinta, la micul dejun am bere, la cina am ceva, mereu altceva. Mi-am restrans drastic lista cu oameni cu care mai schimbam doua vorbe, pana la urma nu-s obligata sa ma mai port politicos doar de dragul dragalaseniei, ca sa zic asa. Am o rupere rupta de ruperea femurului nefericitului poet spanzurat de grinda. Concluzie: totul e inutil, imi permit sa spun asta pe ”barba mea” si facem lucruri inutile care nu ne servesc la nimic. eu una renunt sa mai fac ceva pt mine sau pt ceilalti. Nimic nu conteaza in lumea asta. Absolut nimic. Pai sa fac ceva sa nu mai conteze. Sa fumam copaci, zic. E o alta lume care se mentine si nu oboseste si nu moare.

Despre nimicul din capul unor „fini artisti geniali”

Nu-mi place sa intreb oamenii despre ceea ce fac la locul de munca. Nu-mi place sa dau sfaturi in legatura cu joburile lor, cu ceea ce le place sa faca sau nu. Nu-mi dau cu parerea asupra a ceea ce fac, pentru ca nu ma intereseaza. Cand ma vad cu un om nu-i fac interviu, jobul lui nu este asociat cu imaginea lui de om. Si ma calca pe nervi unii care incearca sa-mi explice lucrurile pe care eu le am de facut (de parca n-as fi inteles rostul muncii mele), sa-mi contorizeze cantitatea muncii prestate sau pur si simplu sa incerce ei s-o rezolve. Si nu, oamenii despre care vorbesc nu fac parte dintr-o echipa superioara, nicidecum seful. Sunt oameni cu care credeam ca ma pot intelege si care pot respecta spatiul celuilalt. Oameni care n-au nicio treaba cu ceea ce fac eu.

Traim intr-o epoca in care toti vor sa fie artisti fini si geniali, niste iisusi chititi sa cunoasca totul, sa mestece totul, sa asimileze cat mai mult. E un lucru bun, desigur, dar aceasta „cunoastere” artificiala este furata, ca sa zic asa, din ceea ce vad in media, la tv, seriale, documentare, etc. De exemplu, stiu un om care era fan The mentalist. Incepuse sa se comporte ca ala, sa creada ca poate sa ghiceasca gandurile celorlalti, sa aiba un aer superior, cand de fapt era un imbecil. Orice ai fi facut, stand de vorba cu el, iti analiza si iti explica ca ceea ce faci are un izvor adanc infipt in strafundul ovarelor tale. Tipul era cam prost oricum, adica in afara de seriale nu avea alt subiect de discutie. Despre carti, nici atat. Alt exemplu ar fi oamenii care incearca sa fie ceva ce nu sunt. Se caca pe ei ca vor oameni care sa aiba brainstorming-uri si sa disece viata de toate organele ei, sa traiasca intr-o bula permanenta de cunoastere. Problema lor e ca bula aia nu e naturala; unii se nasc intr-adevar geniali si complecsi, iar culmea e ca nu poseda stupizenia aia de aroganta care transmite  ” sunt deosebit, sunt special, sunt altfel decat restul lumii”. Esti pe dracu sa te ia.

Am alergie si la oamenii prosti, si la oamenii care au „inteligenta” artificiala.

Cred c-am sa inchid acest magnific blog, e ca si cum n-ar fi existat.

Poezii de dragoste

Cand scriu despre altii si imi permit sa-mi deschid ochiul critic, trebuie sa ma detasez emotional (asta daca emotional a mai ramas ceva din mine) si sa imi fac treaba fara sa ajunga in mine starile altora.

Mi-a ajuns o carte de poezii inchinate unei femei care nu i-a apartinut niciodata celui care le-a scris. Rascolitor de-a dreptul si chestia e ca iubirile platonice sunt cele care rezista timpului pt ca nu se implinesc. Iubirile care se implinesc mor. Toate iubirile mor si ajung la cosul tomberonului.

Mi-am dat seama ca nu am puterea sa iert, ca am obosit sa mai trec cu vederea. Mortii mei vor ramane morti, nu mai iert nimic, pt ca nu ma cheama Iisus.

Nu stiu daca-mi mai citesti blogul asa cum o faceai. Sper ca ai ramas acolo departe in coltul tau de lume si ca viata nu mi te va aduce in cale, iar daca se va intampla, sper ca voi fi murit demult si sa n-apuc sa te mai vad.

Once upon….

E atât de frig că îmi aud oasele clănțănind. Unde e acea căldură? Toate venele mi se răsucesc în căutarea ei…Buzele îmi sunt mute și privesc vântul cum joacă origami cu trandafirii din grădină, cu copacii, cu firele de fibră optică…

Ca un soldat credincios și plin de cicatrici, mă întorc, ca de fiecare dată la Brooklyn Bridge…locul singurătăților și angoaselor mele aliniate pe marginea balustradelor…

Liniște…Dar nu liniștea mea.