Shortcut

Dear new fucking year,

 

N-am fost cuminte şi nu mă aştept să-mi îndeplineşti dorinţele, pentru că ştiu pe cine „cresc”. N-o să mă schimb niciodată, deci va trebui să te obişnuieşti cu gândul că rămân same old retard.Îţi scriu doar pentru că mă cam plictisesc şi trebuia să mai mâzgălesc şi aici.  Mi-aş dori, totuşi, ca anul ăsta, să nu mai am atât de multe lucruri dintre care să aleg, nu mai vreau atâtea opţiuni şi atâtea îndoieli. Dă-mi un singur lucru, dracului, pe care să-l am, şi atât. Nu mai vreau variante, tipuri de soluţii, întoarceri, etc. Dă-mi  ceva simplu, ca pentru cineva pe care nu-l ajută capul prea mult ; ceva fără prea multă luciditate, ceva obscur, ceva care să mă facă să mă trezesc mai cu drag dimineaţa. Nu mai am nevoie de luciditate. Dă-mi verde, mult verde, anul ăsta o să am nevoie. Şi aprinde luminile farului, am rămas pe întuneric, tot ce aud e doar marea îngheţată cum clocoteşte pe dedesubt.Am orbit. Nu e nevoie să mă întreb unde sunt, ştiu unde am rămas, pentru că nu m-am mişcat deloc. Mă găseşti tot aici, cu aceleaşi dimineţii pustii şi mizerabile, cu aceleaşi nopţi infernale şi pline de gânduri…Mă găseşti cu toate porcăriile mele, tot aici, iar eu am să te aştept cu un joint în colţul gurii.

Happy new fucking year !

Where is my mind ?

 

 

Am încetat s-o mai caut. Creierul meu e un labirint palid cu zeci de cămăruţe şi alei pustii, e posibil să se fi ascuns. Mi-a spus că mi-am pierdut sensibilitatea şi eu am dat din umeri, pentru că nu aveamm niciun argument pentru „da” sau „nu”. Urmează staţia Piaţa Victriei, cu peronul pe partea stângă. Urmează altă zi în care îmi voi căuta mintea printre cărţile răsturnate. Îmi examinez palmele reci şi umede, mă simt o umbră pe un scaun, un led aproape stins care luminează existenţele celorlalţi. M-au întrebat dacă n-ar fi mai  bine să merg la un centru de dezintoxicare, poate o să mă simt mai bine, poate oamenii mă vor ajuta. Am dat din umeri, din nou, zicându-le că nu am o problemă, pur şi simplu am obosit să mă analizez, de ce ar fi asta o problemă ? Plus că nu pot lipsi acum, dependenţa mea nu trebuie neglijată şi am multe lucruri de făcut. Priveam zidul arămiu, ruginit, potcovit cu stropi de burniţă, prin fereastra ovală.Aveam manuscrisele în geantă, erau singurele mele arme împotriva ideii lor cum că aş avea într-adevr o problemă. Repetau în mod mecanic „Nu mai are sensibilitate, e 0 la nivel senzitiv”. Le-am spus că îmi place aşa, că nu mă mai agit atât de tare dacă vreo migrenă îmi izbeşte tâmplele, că pot să lucrez cu cea mai mare detaşare şi că, deci, nu-i nevoie să-mi umble din nou în creier. Ca şi cum inima mea, acest centru nervos  al întregului meu drum inspiraţional, ar fi blocată. Poate că şi e, dar de ce să iei unui om   libertatea pe care tocmai i-ai redat-o ? N-am mai avut fericirea asta  surdă încă din pântecul mamei, când habar n-aveam ce e dincolo de deschizătura care se lărgea şi două mâini ca două clopote cu sfori mă trăgeau afară. N-am plâns, eram inertă. N-am vrut să ies de acolo, n-am vrut să văd mutra nimănui. Şi-acum, se îngrijorează pentru dependenţa mea, când de fapt, eu niciodată n-am vrut niciunul din aceste lucruri.

O să am grijă să nu-mi umble nimeni prin creier, oricum mintea mea e ascunsă de soluţiile voastre idioate. Trebuie să rămân rece. Rece. Urmează staţia Piaţa Victoriei, pentru că oamenilor le-a fost ruşine să-şi aminteacă de o piaţă a înfrângerii.