Mi-am luat injuraturi cum ca nu mai scriu deloc. Am blogul asta de 4 ani si ma tot bate gandul sa-l sterg, asta pt ca a fost creat intr-o perioada crancena a vietii mele si simt ca nu ma mai reprezinta deloc (da, pt mine e important contextul). Pe de alta parte, mi-e cam jena s-o fac, e ca si cand esti cu 4 ani cu cineva si relatia nu te mai ajuta deloc sa nimic, dar nu renunti, pt ca te-ai obisnuit cu omul si iti stie toate cotloanele sufletului; de ce sa o iei de la 0, sa mai bagi niste entuziasm, niste energie, niste sperante care se vor destrama intr-un final, pt ca din ce in ce mai putine casnicii supravietuiesc timpului, ori din cauza divorturilor, ori din cauza faptului ca unul dintre ei crapa in diferite circumstante. Oricum, ideea e ca, intr-o relatie, unul din ei va calca stramb, va insela, va minti, se va purta nasol, va pocni botul cuiva, va face chestii care nu vor conveni celeilalte persoane. O relatie e destinata esecului din momentul in care doi oameni hotarasc sa fie impreuna. In plus, e o maimutareala continua, oameni nu cred in ceea ce isi spun, totul e fals, ei investesc timp intr-un ”sentiment ” care nu aduce absolut nimic! Nu putem noi sa nu fim impreuna, astfel incat nimeni sa nu isi dea pumni in cap? Asa ma gandeam si eu. Lasand la o parte parantezele, nu pot renunta inca la aceasta ”relatie” cu blogul meu, desi as avea toate motivele din lume pentru care sa renunt; am recitit de la inceput toate posturile incepand cu februarie 2009 si da, a fost o pierdere crunta de timp. Woohoo!
Cred ca blogul e singurul lucru constant din viata mea. N-a plecat de aici. L-am regasit ori de cate ori am avut chef sa-l deschid. Si e putin ciudat, stii, cand ai aproape 25 si viata e o continua alergatura dupa fantome care mai de care mai absurde, mai incitante, mai nustiucum. Haos la puterea n. Am schimbat job dupa job, am dat rateuri, am avut cateva victoriii, etc. Pana la urma, cred ca pot functiona doar in ritmul asta nebun, nicidecum altfel. Adica, ok, mai am momente de chill si de baut ceai, de visat pe pereti, de mestecat guma la umbra nucului batran, etc. Altfel, fumez mult prea mult si beau mult prea mult ca sa-mi mai pese de haosul din jur. N-are de ce sa-mi pese, nu vreau sa cunosc oameni noi si nici sa ma straduiesc sa fiu sociabila, desi ma lovesc de asta aproape zilnic.
Ca tot veni vorba de a fi sociabil….Majoritatea oamenilor pe care ii cunosc au copii sau sunt gravizi, au pe cineva, etc. Cand merg la concerte primesc 2 bilete, cand eu-s singura. (pe celalalt il vand si imi iau bere), la teatru invitatie pentru 2 oameni (frate, ce cacat, vezi ca am vreun fier pe deget?!); chestii duble de obicei pe unde mai umblu eu / lucrez/ whateva. La un moment dat imaginea de lup singuratic incepe sa dauneze publicului de prieteni sau de familie. Ma uit la ei cum isi cara sotul/sotia, prietenul/prietena pe la diverse chestii si mi se pare straniu. Adica nu poti iesi fara el/ ea? E musai sa vina? De ce, n-are treaba acasa? Cum ziceam, e o maimutareala continua. Ce-i drept, nu mi-a placut niciodata sa fac lucruri cu persoana respectiva, oricare ar fi fost ea. Ma refer la relatiile medii spre lungi. Mi se pare stupid sa iti faci programul in functie de cineva, sa astepti 1000 de ani sa vina nu stiu unde. Sa incercati sa faceti chestii ”smart”, sa va cacati pe voi ca ce bine si ce perfect e, dar dupa aia sa ajungi sa-i spui: ”prietena/prietene, cititul pe buda ma face sa ma simt mai bine decat tentativele tale de a parea o geniala/un genial. Las-o-n ma-sa!” Si exact asta vreau sa spun: totul se destrama, fie ca se sparg lucruri prin casa, fie ca il/o sperii (daca e un el, isi va simti masculinitatea amenintata cand vei arunca cu chestii pe unde apuci; iar daca e o ea, va fi incredibil de speriata, ca o virgina in noaptea nuntii, cand vei gauri, probabil, usa de la dormitor, biroul sau peretele cu pumnul doar ca sa nu-i spargi ei mutra). Chit ca nu-i asta neaparat scena finala, cert e ca la un moment dat se va termina si unul dintre ei va pica (de) prost. Asa ca, de ce sa ne complicam existenta aiurea?
November charm 